Triodul, calauza catre Inviere

Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precede perioada Penticostarului (opt săptămâni după Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Perioada Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total 10 săptămâni care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Hristos cel răstignit şi înviat.

Cele 10 săptămâni şi tot atâtea Duminici sunt ca nişte popasuri duhovniceşti pe calea ce duce, prin nevoinţa Crucii, la strălucita zi a Învierii. Pregătirea în vederea Postului Mare se face gradual, cu pogorământ, respectând echilibrul fiziologic. În prima săptămână se îngăduie mâncărurile de dulce (frupt) şi Miercurea şi Vinerea. Începând cu a 3-a săptămână, numită popular a Brânzei, se încheie consumul preparatelor din carne, dar se continuă cu mâncărurile din lapte, brânză şi ouă pe toată durata celor 7 zile. După Duminica a 4-a începe postul, care, aşa cum zice Sf. Ioan Gura de Aur (Hrisostom), “potoleşte trupul, înfrânează poftele nesăturate, curăţeşte şi întraripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează”.
Însă Triodul nu este doar o pregătire pentru Sf. Paşti prin abstinenţa de la mâncarea de frupt. Sfinţii Părinţi au creat o rânduială liturgică, deosebită pe zile, care este consemnată într-o carte voluminoasă, numita Triod (3 ode – cântări), de la care se trage şi denumirea perioadei. Toate slujbele sunt rânduite înţelept, asemenea unor “temeiuri şi trepte”, pe care, urmărindu-le pas cu pas, credinciosul se suie duhovniceşte către asemănarea cu Hristos. Triodul este o opera colectivă la care simpli monahi imnografi sau episcopi iluştri şi-au adus aportul pe parcursul mai multor veacuri, descriind melodic toată iconomia mântuirii, în consonanţă cu Dogmatica ortodoxă.
În primele patru zile ale Postului (de Luni până Joi) şi în Miercurea din săptămâna a 5-a, totdeauna la Vecernie, se săvârşeşte Canonul cel Mare, capodoperă a literaturii bizantine, alcătuit de Sf. Andrei, episcop al Cretei, la care s-au adăugat şi stihurile din Canonul Mariei Egipteanca, compus de patriarhul Sofronie al Ierusalimului. I se spune “Mare” nu numai pentru că este compus din 250 de strofe (spre deosebire de celelalte canoane care au doar 30), ci şi pentru înalţimea ideilor exprimate foarte liric. Sf. Andrei prezintă ca pentru sufletul său toata istoria Vechiului şi Noului Testament, îndemnând a urma exemplelor celor drepţi (unii dintre ei fiind chiar mari păcătoşi, dar prin pocăinţa şi-au dobândit iertarea) şi a fugi de săvârşirea faptelor rele, ca în strofa următoare: “Postind Domnul 40 de zile în pustie, mai pe urmă a flămânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire, departe de la picioarele tale”.
Fiecare din cele 10 Duminici din Triod are semnificaţia ei, fie prin Evanghelia ce se citeşte, fie prin evenimentul sau sfântul prăznuit în acea zi.
Prima Duminica, “a Vamesului şi a Fariseului” (Luca XVIII, 10-14), ne învaţă să fugim de mândrie, care este “izvorul tuturor relelor” (Sf. Maxim Mărturisitorul), şi să ne purtăm cu smerenie, care-i calea către desăvârşire La întrebarea “Ce este desăvârşirea?”, Sf. Isaac Sirul răspunde “O prăpastie de smerenie!” Sf. Ioan Hrisostom a rezumat mesajul acestei evanghelii printr-un inspirat joc de cuvinte: “Pe când mândria este moartea virtuţilor şi viaţa păcatelor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor”.
Duminica a 2-a, “a Fiului Risipitor” (Luca XV, 11-32), e dedicată pildei care ne pune înainte doua modele umane (cei doi fii), iar al treilea, Tatăl, este însuşi Dumnezeu. Fiul cel tânăr, după ce obţine partea sa de avuţie, pleacă într-o ţară îndepărtată, asemenea multora dintre noi care, la vremea adolescenţei, a tinereţii, ne-am depărtat de Dumnezeu. Dar ruperea de filonul dragostei şi înţelepciunii divine aduce cu sine 3 trepte ale decăderii: stricăciunea (”trăind în desfrânări”), lipsurile (”o foamete cumplită s-a abătut peste ţara aceea”) ăi batjocura (a ajuns “să păzească porcii” – animale socotite necurate în Israel). Însa “venindu-şi în sine” (făcând “metanoia”), se hotărăşte să revină la Tatăl, pe care plănuia să-l roage să-l primească ca slugă, neconsiderându-se vrednic de-a mai fi numit fiul său. Tatăl-Dumnezeu, văzându-l încă de departe, “înduioşat”, aleargă în întâmpinarea fiului, îmbrăţişindu-l. Acesta nici nu apucă să spună tot ceea ce plănuise, căci Tatăl porunceşte slugilor să-l repună “degrabă” în cinstea lui cea dintâi. Întreaga casa (”îngerii din cer” – Luca XV, 7,10) începe a se veseli pentru acest fiu care “mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Fiul cel mare, care aparent rămăsese obedient Tatălui, fiind chinuit de mândrie şi intoleranţă (asemenea Fariseului), refuză pe acelaşi Părinte iubitor, ce ieşise iarăşi în întâmpinare spre a-l îmbuna. În Canonul cel Mare este un tropar care transpune pilda aceasta pentru fiecare din noi: “De-am şi greşit, Mântuitorule, dar ştiu că eşti iubitor de oameni; baţi cu mila şi Te milostiveşti fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi şi alergi ca un părinte, chemând pe cel rătăcit”.
Duminica a 3-a, “a Înfricoşatei Judecăţi” (Matei XXV, 31-46), ne pune înainte faptele milei trupeşti – purtarea de grija de cei lipsiţi (flămânzi, însetaţi, goi), primirea celor străini, cercetarea celor în suferinţă sau părăsiţi (bolnavi sau închişi în temniţă, iar Biserica a adăugat-o şi pe a 7-a: îngroparea celui mort). Intrarea în “împărăţia cea gătită de la întemeierea lumii” sau osânda în “focul gheenei, gătit diavolului şi îngerilor lui” se va face în funcţie de împlinirea, respectiv ignorarea acestor fapte. Hristos se identifica cu toţi cei aflaţi în lipsuri, suferinţe sau părăsiţi. Probabil la aceasta Evanghelie se refera proverbul românesc: “Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”.
Duminica a 4-a, “a Izgonirii lui Adam din rai” (Matei XIV, 14-21) ne aduce aminte de păcatul neascultării lui Adam, care a primit porunca postului: “Din toţi pomii grădinii să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi-al răului să nu mănânci!”. Diavolul a amăgit-o pe Eva, iar ea pe Adam, ca mâncând vor fi “ca Dumnezeu”. Un frumos tropar ce se cântă la Bunavestire zice: “Amăgitu-s-a Adam de demult, poftind să fie Dumnezeu – şi nu a fost. Hristos se face om ca pe om Să-l înalţe la dumnezeire”. Ascultând sfatul şarpelui, Adam şi Eva au săvârşit al doilea păcat “al neînfrânării”. Postul, care urmează după aceasta Duminică, este prilej pentru înfrânare, dar şi de-a împlini mai cu sârg poruncile lui Dumnezeu. Sf. Părinţi învaţă că Dumnezeu se ascunde în poruncile Sale, iar cel ce le împlineşte are comuniune cu El, după cuvântul Evangheliei: “Cel ce păzeşte poruncile Mele, iubit va fi de Tatăl Meu, la dânsul vom veni şi locaş într-însul Ne vom face” (Ioan XIV, 23). Evanghelia de la Matei, ce se citeşte, atrage atenţia ca postul să fie cel al inimii (în taina, nu înaintea oamenilor), iar acesta să fie unit cu rugăciunea şi iertarea.
Prima Sâmbăta a Morţilor din săptămâna întâia a Postului Paştilor, numită “Sâmbăta lui Toader”, îşi are originea de la un fapt istoric petrecut pe vremea împăratului Iulian Apostatul (361-362), care, renegând creştinismul, a reintrodus cultul zeităţilor păgâne. Vrând să-i batjocorească pe creştinii din Constantinopol, chiar în această săptămână, a dat ordin, în secret, ca toata mâncarea scoasa la vânzare în pieţe să fie stropită cu sânge de la jertfele idoleşti. Sf. Mucenic Teodor Tiron, martirizat pe vremea lui Maximilian (303), s-a arătat în vis episcopului, prevenindu-l şi învăţându-l să le dea creştinilor să mănânce “koliva”. Termenul fiind de neînţeles chiar şi pentru episcopul grec, Sf. Teodor a explicat ca aşa numesc cei din Evhaita (localitatea natală din Pontul Asiei Mici), grâul fiert şi îndulcit.
Duminica a 5-a, “a Ortodoxiei”, fiind prima Duminica din Postul Mare, când se prăznuieşte biruinţa iubitorilor de icoane (”iconoduli”), împotriva celor care voiau să le distrugă (”iconoclaşti”), considerându-le “chip cioplit”. Acest eveniment s-a întâmplat în această Duminica în anul 843, când împărăteasa Teodora a consfinţit reintroducerea cultului icoanelor în Biserica Ortodoxă. Toţi sfinţii care au pătimit (tăierea mâinilor, limbii, ucidere sau surghiun) pentru dreapta cinstire a icoanelor se numesc “Mărturisitori”. Creştinul nu cinsteşte icoana ca obiect în sine (altfel spus, materialul din care e alcătuită ea), ci, aşa cum arată Sf. Vasile cel Mare (329 – 379), “cinstea icoanei se suie la arhetip”. Precum cinstim pozele celor dragi, aflaţi departe sau trecuţi la Domnul, iar, la vederea lor, mintea parcurge distanţa sau sublimează timpul, refăcând comuniunea cu ei, tot aşa icoanele ne pun în relaţie cu Dumnezeu sau sfinţii zugrăviţi pe ele. Sf. Ioan Damaschinul spunea: “Icoanele sunt Biblia poporului”, care a fost majoritar neştiutor de carte până în vremurile moderne.

Duminica a 2-a din Post, “a Sf. Grigore Palama”, mitropolitul Tesalonicului în secolul al XIV-lea, care a fost un apărător al Ortodoxiei, tulburată de rătăcirile unor călugări veniţi din Apus, Varlaam şi Achindim. Sfântul Grigore a luat apărarea călugărilor ishihaşti ce practicau, neîntrerupt, rugăciunea inimii (”rugăciunea lui Iisus”), adeverind cu tomurile sale, bazate pe Scriptura şi Tradiţia Patristică, ca omul, prin conlucrarea harului divin (”energiile necreate” sau “lumina taborică”) poate ajunge să se îndumnezeiască, încă trăind pe pământ.

Duminica a 3-a din Post, “a Sfintei Cruci” (Marcu VIII, 34-38) este aşezată la mijlocul postului din doua raţiuni, explicate foarte plastic de Sf. Părinţi în Sinaxar. Precum cei osteniţi de arşiţă şi asprimea drumului au nevoie de popas, Crucea este pusă înainte ca un copac, la umbra căruia vom găsi acoperământ şi tihnă. Sf. Pavel spune: “Cuvântul Crucii este sminteală pentru iudei, nebunie pentru păgâni, iar pentru cei ce se mântuiesc este puterea lui Dumnezeu” (Galateni I, 18, 22-24). Şi iarăşi, precum un împărat, aşteptat de supuşii săi, îşi trimite înainte crainicii şi blazoanele sale, aşa Împăratul Hristos îşi trimite Crucea Sa, ca vestitoare a bucuriei ce va veni prin Înviere.

Duminica a 4-a din Post, “a Sf. Ioan Scărarul”, un călugăr înduhovnicit din Muntele Sinai, care a scris cartea de la care i se trage şi numele “Scara Paradisului sau Scara Virtuţilor”, prin care înfăţişează drumul ascendent spre desăvârşire ca pe o scară, asemenea celei văzute de patriarhul Iacov la Bethel (Facere XXVIII, 11-22), având 30 de trepte, după numărul anilor lui Hristos, mai înainte de-a ieşi la propovăduire. Fiecare treaptă înseamnă despătimirea de un păcat şi dobândirea unei virtuţi antagonice, iar în acest suiş nu exista oprire. Cel ce stă, cade, iar căderea este cu atât mai dăunătoare pentru suflet cu cât se cade de pe treptele superioare, aşa cum se vede în fresca de la Mănăstirea Suceviţa. Sfântul Ioan Scărarul a fost, mai întâi, împlinitorul învăţăturilor sale, scrise la bătrâneţe (+649), fiind rugat de părinţii din mănăstirile din Sinai şi Rait. După cuvântul său: “Dă-i cu râvnă lui Hristos tinereţile tale şi te vei bucura la bătrâneţe de nepătimire”, dedicându-şi întreaga viaţă urmării lui Hristos, el a ajuns si făcător de minuni, după cum aflăm din mărturia ucenicului său, scăpat din primejdie de moarte prin rugăciunile şi privegherea duhovnicului său.

Duminica a 5-a din Post, “a Sf. Maria Egipteanca”, a fost aşezată de Sf. Părinţi pentru a arăta cât de minunate sunt roadele pocăinţei. Această sfântă a fost trăitoare, la început în Alexandria, dedându-se din fragedă vârstă la desfrâu, timp de 17 ani, pentru plăcere şi nu pentru bani, cum mărturiseşte în viaţa ei, repovestită de părintele Zosima şi consemnată în scris de patriarhul Ierusalimului, Sofronie. Dar ajungând, din curiozitate, la biserica Învierii din Ierusalim, după ce pe corabie s-a desfrânat cu pelerinii călători, a fost oprită de-o mână nevăzută să intre în interiorul locaşului. Încercând de mai multe ori, şi “venindu-şi în sine”, a înţeles ca păcatele sunt cele care o împiedicau. A făcut promisiune, cu lacrimi, la icoana Maicii Domnului ca dacă se va închina Sfintei Cruci, îşi va schimba viaţa ei. Ceea ce a şi făcut, trăind 47 de ani în pustia Iordanului în nevoinţe, după cum spune un tropar din canonul ei: “Întru adânc de necuviinţe mari pogorându-te, nu te-ai oprit acolo, ci te-ai suit cu gând mai bun în chip lămurit la virtutea cea desăvârşită prin fapta, minunând, Cuvioasă Maică Marie, firea îngerilor”.

Duminica a 6-a din Post, “a Intrării în Ierusalim” (Ioan XII, 1-18), ultima din Triod, când Mântuitorul vine la Patima Sa cea de bunăvoie, bine ştiind că, peste câteva zile, cei care strigau triumfal “Osanna! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”, vor urla în faţa lui Pilat “Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!”. Începând de Duminica seara, timp de 6 zile cât ţine Săptămâna Mare, slujbele din Triod devin mai dense şi se lungesc, veştmintele preoţilor şi catapeteazma de la altar sunt cernite, iar în fiecare seară se săvârşesc Deniile, slujbe de-o mare frumuseţe şi sensibilitate.