Scurtă istorie a picturii bizantine (VI)
Teologia Sfântului Ioan Damaschin cu privire la icoana bizantină
Între anii 726-731, Sfântul Ioan Damaschin construieşte prima teorie dogmatică cu privire la cultul sfintelor icoane. Monah şi preot al Mânăstirii Sfântul Sava de lângă Ierusalim, sfântul se ridică în apărarea sfintelor icoane pentru a mărturisi dreapta credinţă: ,,Conştient de nevrednicia mea, trebuia să tac continuu şi să mărturisesc înaintea lui Dumnezeu păcatele mele. Dar pentru că văd Biserica lovită ca de furtuna mării, agitată şi tulburată de asaltul cel mai de nesuferit al duhurilor rele, n-am socotit binecuvântat să tac şi să-mi pun legături limbii, temându-mă de cuvântul ce zice: ,,Dacă vei da îndărăt, sufletul Meu nu va găsi plăcere în tine” (Evrei 10, 38)” …
În apărarea sfintelor icoane s-au ridicat, de-a lungul timpului, multe figuri luminate ale Bisericii, precum Sfântul Ioan Damaschin († 749) şi Sfântul Teodor Studitul († 826), patriarhi ai Constantinopolului – Ghermano (715-730) şi Nichifor (806-815) – episcopi ai Romei, ca şi împăraţi ai Bizanţului.
Dintre aceştia, Sfântul Ioan Damaschin a fost primul care a reuşit să sintetizeze gândirea ortodoxă cu privire la iconografia bizantină. El a scris împotriva iconoclasmului atât în perioada în care a fost demnitar al califatului din Damasc, când prin scrisorile sale îi întărea pe creştinii din Constantinopol asupriţi de împărat, cât şi după ce s-a afierosit lui Dumnezeu, vieţuind în Mânăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim, când a scris tratate dogmatice.
Pentru poziţia sa extrem de clară, fără urmă de echivoc, atât contemporanii săi, cât şi posteritatea îl pomenesc cu stăruinţă, condamnându-i teologia sau lăudându-i-o. Astfel, sfântul este ,,cinstit” cu o întreită anatemă de către Sinodul iconoclast din 754, iar Constantin Copronim (741-775) îl anatematiseşte în fiecare an, în timp ce Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787 îl va proslăvi şi îl va cinsti după cuviinţă.
Dintre scrierile sale antiiconoclaste, cele mai importante sunt cele trei tratate apologetice ,,contra celor care atacă sfintele icoane”. Aceste tratate sistematizează dogmatic argumentaţia scripturistică, patristică şi filozofică existentă în sprijinul cultului icoanelor. Primul tratat este scris între anii 726-730, ca răspuns la primul edict iconoclast (726) publicat de Leon Isaurul (717-741). Monah şi preot, Ioan Damaschin va riposta faţă de toate acuzaţiile împăratului iconoclast, prin aceasta el ,,construind prima teorie dogmatică a cultului icoanelor”.
Cel de-al doilea tratat este compus imediat după depunerea Patriarhului Ghermano al Constantinopolului (715-730), îndepărtarea lui din scaun datorându-se stăruinţei sale în lupta împotriva iconoclasmului. Tratatul este scris într-un stil simplu, fără definiţii şi consideraţii filozofice, pornind de la ideile conturate în prima sa scriere, la rugăciunea unor credincioşi dornici de a pricepe cât mai bine cultul sfintelor icoane.
Cel de-al treilea tratat a fost scris la puţin timp după al doilea, deoarece împăratul Leon Isaurul al Bizanţului nu fusese anatematisit încă de episcopii orientali. Această ultimă scriere apologetică a sfântului este un manual despre cultul sfintelor icoane, în care sunt sistematizate ideile celorlalte două şi sunt completate lipsurile acestora. În plus, Sfântul Ioan Damaschin aduce, la sfârşitul fiecărui tratat, mărturii din Părinţii şi scriitorii bisericeşti în sprijinul cultului sfintelor icoane.
Întreaga operă iconodulă a Sfântului Ioan Damaschin este marcată de o înţelegere extrem de profundă a noţiunii de icoană pe care o defineşte astfel: ,,Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţişat în icoană”. El găseşte raţiunea existenţei icoanei în faptul că ,,omul, fiind circumscris în timp şi spaţiu, nu poate avea o cunoştinţă directă a celor nevăzute, nici a celor trecute sau viitoare şi nici a celor depărtate în spaţiu. Pentru aceasta, a fost descoperită icoana, care serveşte la ghidarea cunoştinţei şi la relevarea şi arătarea celor ascunse.”
Astfel, sfântul defineşte icoana ca fiind ,,o asemănare care înfăţişează originalul; cu toate acestea, este o oarecare deosebire între icoană şi original, deoarece icoana nu se aseamănă întru totul cu originalul”. Mai mult, el atribuie noţiunii sale de icoană sensuri multiple, întrezărind mai multe tipuri de icoane.
Primul tip de icoană este icoana vie, naturală, precum Fiul lui Dumnezeu este icoană a Tatălui, căci poartă în întregime, în El Însuşi, pe Tatăl, şi se deosebeşte de Acesta prin aceea că este născut: ,,carele este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15), după cum spune Însuşi Hristos: ,,Cel ce m-a văzut pre mine, a văzut pre Tatăl” (Ioan 14, 9).
,,Al doilea fel al icoanei este gândirea, care există în Dumnezeu, despre lucrurile ce vor fi făcute de El, adică sfatul Lui mai înainte de veci, care este întotdeauna acelaşi” spune Sfântul Ioan Damaschin. Sfântul Dionisie Areopagitul numeşte sfatul dumnezeiesc, ,,cel neschimbat întru totul”, precum dumnezeirea (Iacov 1, 17), icoană a lucrurilor ce vor fi făcute de Dumnezeu, hotărâri mai dinainte, tot aşa după cum cineva care ar voi să zidească o casă îşi înfăţişează mai întâi în minte forma casei.
O altă icoană este omul, creat de Dumnezeu prin imitare, precum zice Scriptura: ,,să facem omul după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1, 26). ,,Iar după cum Tatăl, care este minte, Fiul, care este Cuvântul, şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu, tot astfel şi mintea, cuvântul şi duhul formează un singur om.”
Al patrulea tip de icoană îl constituie lucrurile văzute care sunt icoane ale celor nevăzute sau nemateriale. Din cauza capacităţii sale de înţelegere, care nu poate să se înalţe nemijlocit la consideraţii intelectuale, omul foloseşte concepte cunoscute şi de aceeaşi natură cu a sa pentru a pătrunde înţelesul lucrurilor mai presus de el. Astfel, el poate contempla cele nemateriale dându-le forme corespunzătoare naturii lui căci, precum spune Sfântul Grigorie Teologul, ,,mintea se forţează mult să iasă din lucrurile sensibile, dar este complet neputincioasă”.
,,Dar şi cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la zidirea lumii se văd prin cugetare în făpturi” (Romani 1, 20). Într-adevăr, omul poate vedea în lucrurile create icoane care dezvăluie, în chip palid, revelaţiile dumnezeieşti, precum spune Sfântul Ioan Damaschin: ,,Astfel, spunem că Sfânta Treime, cea mai presus de orice principiu, este înfăţişată prin soare, lumină şi rază, sau prin fântâna care izvorăşte, prin izvorul care iese din fântână şi prin curentul de apă ce porneşte la vale, sau prin mintea, cuvântul şi duhul nostru, sau prin planta trandafirului, floarea şi mirosul lui”.
,,Al cincilea fel de icoană se numeşte acela care înfăţişează şi schiţează mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ieşirea 3, 2), ploaia de pe lână (Judecători 6, 40), toiagul (Numeri 17, 23) şi vasul cu mană (Ieşirea 16, 33) preînchipuie pe Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu.”
Ultimul tip de icoană este cel spre aducerea aminte a faptelor trecute, a minunilor şi virtuţilor spre slava celor care au învins cele ale lumii, sau spre aducerea aminte a păcatului, spre dispreţul celor căzuţi şi spre folosul celor care le vor vedea mai târziu. O astfel de icoană poate fi înfăţişată prin cuvântul scris în cărţi, precum Dumnezeu Însuşi a săpat legea în plăci – ,,Şi au dat lui Moisi îndată ce au încetat a-i grăi în muntele Sinai, două table ale mărturiei, table de piatră scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ieşirea 31, 18) – şi a poruncit să se scrie vieţile bărbaţilor dreptcredincioşi: ,,Şi au zis Domnul către Moisi: Scrie aceasta spre pomenire în carte” (Ieşirea 17, 14).
De asemenea, acest tip de icoană poate fi înfăţişat prin simboluri sau imagini, precum Însuşi Dumnezeu a poruncit să fie gravate numele seminţiilor pe pietrele umărarului (Ieşirea 28, 11-12) sau cum sunt icoanele sfinţilor din trecut şi ale faptelor lor, spre amintirea şi râvna celor de azi.
Sfântul abordează, în acelaşi mod, problema închinării: ,,Închinarea este semnul supunerii, adică al umilirii şi al smereniei”, împărţind-o în două categorii: închinarea absolută şi închinarea relativă. Închinarea absolută sau adorarea I se aduce numai lui Dumnezeu, ,,singurul prin firea Sa demn de adorare”, de bună voie (de către cei binecredincioşi) sau fără de voie (de către demoni sau de cei care nu-L cunosc pe Cel prin fire Dumnezeu), căci lui Dumnezeu I se închină întreaga zidire, precum spune Scriptura: ,,Toate sunt roabe ţie” (Psalmi 118, 91).
Astfel, omul se închină lui Dumnezeu, mărind frumuseţea şi înţelepciunea dumnezeiască sau pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru bunătăţile pe care i le dă, spre a-I cere ajutorul ştiindu-se neputincios în a face binele, sau din pocăinţă mărturisindu-şi păcatele.
Închinarea relativă sau venerarea se aduce zidirii lui Dumnezeu, persoanelor sau lucrurilor care au ceva dumnezeiesc în ele sau sunt în legătură cu dumnezeirea. Astfel, creştinul îi venerează, în primul rând, pe cei în care Dumnezeu se odihneşte: Maica Domnului şi sfinţii, numiţi de Scriptură dumnezei: ,,Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor, în mijloc va judeca pe dumnezei” (Psalmi 81, 1).
Sfântul Ioan Damaschin scrie: ,,Ne închinăm deci sfinţilor, ca unora ce sunt slăviţi de Dumnezeu, ca unor slujitori ai Lui, căci este onorat Împăratul când vede că robul lui iubit este închinat, ca un slujitor supus şi prieten binevoitor”.
În al doilea rând, credinciosul se închină zidirilor prin care şi în care Dumnezeu a lucrat mântuirea omenirii, fie înainte de venirea Domnului, fie după venirea Lui în trup ca: muntele Sinai, Nazaret, Golgota, lemnul crucii, mormântul Domnului; lucrurilor afierosite lui Dumnezeu precum Evanghelia, potirul, cădelniţa, sfânta masă, lumânările; icoanelor arătate proorocilor şi icoanelor preînchipuitoare: toiagul lui Aaron care întruchipează pe Maica Domnului, vasul cu mană.
,,De asemenea, ne închinăm unii altora, în semn de cinste, ca unii ce purtăm în noi chipul lui Dumnezeu, ne închinăm celor mai mari decât noi în cinste sau în demnitate, precum Iacov s-a închinat lui Isav (Facerea 33, 3) şi lui Faraon (Facerea 47, 10)”, spune Sfântul Ioan Damaschin.
,,Iar dacă oamenii se închină împăraţilor pieritori şi de multe ori necredincioşi şi păcătoşi, conducătorilor puşi de ei şi icoanelor acestora, potrivit cuvântului dumnezeiesc al Apostolului: ,,Supuneţi-vă domniilor şi stăpânirilor” (Tit 3, 1) şi ,,daţi tuturor cele cuvenite: celui cu cinstea, cinste, celui cu frica, frică” (Romani 13, 7), şi, după cum spune Domnul ,,daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21), cu cât mai mult trebuie să ne închinăm Împăratului împăraţilor, ca singurului care prin fire stăpâneşte, şi robilor şi prietenilor Lui, care au împărăţit asupra patimilor şi vor împărăţi cu Hristos, în veacul ce va să vie, peste o împărăţie nestricăcioasă şi de nedistrus”.