Sfîntul Sfinţit Mucenic Marcel, Episcopul Romei, şi cei împreună cu el (7 iunie)

Sfîntul Marcel a fost de neam din Roma. Tatăl său se numea Benedict, care a luat scaunul episcopiei după Sfîntul Mucenic Marcelin şi a stat pe dînsul cinci ani şi şase luni, în zilele păgînilor împăraţi ai Romei Diocleţian, Maximian Erculie şi Maximian care se mai numea Galerie şi Maxentie.

Pe vremea aceea, în Roma s-au petrecut următoarele fapte: Maximian, supranumit Erculie, pe care Diocleţian l-a luat cu sine la împărăţie, cînd s-a întors din părţile Africii în Roma, vrînd să facă un lucru plăcut împăratului Diocleţian – pe cînd acela se afla la răsărit -, a început a zidi în Roma, în numele lui, nişte palate de piatră, care se numeau Terme – băi calde – pentru spurcatele lor odihne. Deci, aflînd printre ostaşii Romei mulţi care credeau în Hristos, a luat de la dînşii cinstea ostăşească şi i-a judecat la o robie ca aceasta, precum a luat Faraon pe israeliteni în Egipt – unii să ardă cărămizi, alţii să aducă var iar alţii să sape la pămînt şi să care piatră la zidirea acelor palate de băi. Aceasta o făcea spre batjocora tuturor creştinilor din Roma, deoarece ştia că mulţi romani, nu numai poporul cel prost, dar şi din cei de neam mare, ţineau credinţa creştinească, deşi nu pe faţă. Pe atunci era în Roma un bărbat oarecare, bogat şi cinstit, crezînd în Hristos, cu numele Trason. Acela, crezînd în Hristos şi auzind că creştinii sînt chinuiţi în robia cea grea şi slăbiţi de foame, a început a le da în ascuns din averile sale haine, hrană şi toate cele de trebuinţă, prin ajutorul a patru bărbaţi temători de Dumnezeu, aleşi de dînsul pentru aceasta, ale căror nume erau acestea: Sisinie, Chiriac, Smaragd şi Larghie.

Fericitul Marcel, înştiinţîndu-se de aceasta, s-a umplut de bucurie mare pentru milostenia făcută sfinţilor. Deci, chemînd la el pe cei patru bărbaţi şi aflînd de toate îndurările lui Trason, i-a mulţumit foarte mult; iar pe Sisinie şi pe Chiriac i-a făcut diaconi ai Bisericii Romei. Dar, într-o noapte, cînd cei doi diaconi duceau în spate hrana trimisă sfinţilor mucenici de Trason, au fost prinşi de ostaşii păgîni şi duşi la tribunul Exuperie. Tribunul, văzîndu-i, a poruncit să-i arunce în temniţa poporului. A treia zi a spus de dînşii împăratului Maximian, iar împăratul i-a osîndit la aceeaşi robie la care lucrau şi ceilalţi, adică i-a numărat în rîndul celor ce cărau nisip la zidirea băilor. Acolo era un bărbat oarecare, anume Saturnin, bătrîn cu anii şi care nu putea să ducă sarcina ce i se punea pe spate. Deci fericiţii diaconi Sisinie şi Chiriac ajutau acelui bătrîn şi nu numai sarcinile lor le purtau, dar şi sarcinile altora; iar în gura lor aveau neîncetat cîntări de psalmi spre binecuvîntarea lui Dumnezeu. Toate acestea le-a spus păzitorul tribunului, iar tribunul, împăratului. Atunci împăratul a poruncit ca să se aducă Sisinie înaintea lui. Văzîndu-l, împăratul l-a întrebat: „Cum te numeşti?” Sfîntul a răspuns: „Eu păcătosul mă numesc Sisinie şi sînt rob al robilor Domnului nostru Iisus Hristos”. Zis-a Maximian: „Care sînt stihurile pe care voi le cîntaţi?” Răspuns-a diaconul: „Dacă ai fi cunoscut puterea celor ce se cîntă de noi, ai fi cunoscut şi pe Ziditorul tău”. Zis-a împăratul: „Cine este ziditorul meu, dacă nu nebiruitul Erculie?” Grăit-a diaconul: „Nouă ne este scîrbă nu numai a-l numi, dar şi a auzi de dînsul”. Împăratul a zis: „Alege-ţi una din două: ori să aduci jertfă zeului Erculie, ori îţi voi arde trupul în foc”. Sfîntul a răspuns: „Eu doresc de mult aceasta, ca să mă învrednicesc a pătimi pentru Hristos Dumnezeul meu, ca astfel să primesc cununa cea dorită a muceniciei”.

Împăratul, mîniindu-se, l-a dat spre muncire lui Laodichie eparhul. Acela l-a aruncat în temniţa lui Mamertin şi acolo a petrecut mucenicul 17 zile. După împlinirea zilelor acelora, eparhul voia ca pe Sfîntul Sisinie diaconul, legatul lui Hristos, să-l aducă înaintea sa la întrebare. Deci, fiind scos din temniţă, a fost dus mai întîi la Apronian Comentarisie, spre care căutînd, l-a văzut luminat cu o lumină preaminunată şi a auzit încă şi un glas, grăind: Veniţi binecuvîntaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la facerea lumii. Apronian, umplîndu-se de spaimă şi de cutremur, a căzut la picioarele Sfîntului Sisinie şi a zis: „Te jur pe Hristos, pe care Îl propovăduieşti, ca să mă botezi fără de întîrziere, şi să mă faci părtaş cununii tale”. Deci, în acel ceas s-a şi adus apă. Apoi Sfîntul diacon Sisinie, învăţînd pe Apronian, a binecuvîntat apa şi pe cel ce-l învăţase l-a băgat gol într-un vas plin cu apă, şi i-a zis: „Crezi întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atot-ţiitorul şi Fiul Lui Cel Unul născut, în Domnul nostru Iisus Hristos, şi în Duhul Sfînt?” El a răspuns: „Cred”. Sfîntul Sisinie a grăit: „Să te lumineze Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh”. Apoi l-a scos din apă.

După aceea, l-a dus la Sfîntul Marcel, episcopul Romei, şi acela a uns pe cel nou luminat cu Sfîntul Mir. După aceea, săvîrşind Sfînta Liturghie, i-a împărtăşit pe amîndoi, cu Preacuratul Trup şi Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos.

Într-aceeaşi zi, pe la amiază, eparhul Laodichie a poruncit să pună înaintea sa pe Sisinie diaconul. Deci, a venit cu dînsul fericitul Apronian Comentarisie, robul lui Hristos cel nou luminat şi a început a striga către eparh, zicînd: „Pentru ce vă ridică pe voi diavolul contra robilor lui Dumnezeu, care sînt nevinovaţi, ca să le faceţi atîtea răutăţi?” Eparhul, minunîndu-se de cuvintele lui Apronian, a zis către dînsul: „După cum văd, şi tu te-ai făcut creştin!” Fericitul Apronian a răspuns: „Amar mie, ticălosul, că mi-am pierdut zilele în păgînătate, necunoscînd pînă acum pe adevăratul Dumnezeu”. Eparhul a zis: „Cu adevărat acum îţi vei pierde zilele”.

Atunci a poruncit să-i taie capul, zicînd: „De nu va pieri acesta, apoi mulţi vor pieri după el. Şi a scos pe Sfîntul Apronian afară din cetate, ca la două mile, şi tăindu-i capul, a luat astfel cununa muceniciei. După aceea, eparhul a poruncit ca pe Sfîntul diacon Sisinie şi pe bătrînul Saturnin cel mai sus pomenit, să-i arunce în temniţă, zicînd către ei: „De nu veţi jertfi zeilor, vă voi pierde cu diferite munci”.

Pe cînd şedeau ei în temniţă, veneau mulţi necredincioşi şi se botezau de ei fără de temere. Iar după ce au trecut patruzeci de zile, eparhul Laodichie, auzind despre aceea, a poruncit să pregătească divan în capiştea zeiţei Teliuri şi, şezînd acolo, a poruncit să aducă pe bătrînul Saturnin şi pe diaconul Sisinie. Deci, aducînd înaintea lui pe cei legaţi pentru Hristos, ferecaţi cu lanţuri de fier şi cu picioarele desculţe, eparhul le-a zis: „De ce n-aţi lepădat încă deşarta înşelăciune creştinească şi să vă închinaţi zeilor, cărora se închină împăraţii?”

Răspuns-a Sfîntul Sisinie diaconul: „Noi, păcătoşii, ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi niciodată nu ne vom pleca capetele noastre înaintea diavolilor şi pietrei celei neînsufleţite”. Laodichie a zis: „Să se aducă aici căţui de aramă, în care se aduce zeilor tămîie”.

Deci, îndată au adus căţuile cele de aramă pline cu cărbuni aprinşi, iar muncitorul silea pe sfinţi ca să aprindă tămîie zeilor. Atunci Sfîntul bătrîn Saturnin a zis: „Domnul să sfărîme pe zeii păgînilor”. Şi îndată, topindu-se, căţuile cele de aramă s-au vărsat. Aceasta văzînd-o, doi ostaşi, Papie şi Mavru, au strigat, zicînd: „Cu adevărat Dumnezeu este Iisus Hristos, pe Care Îl cinstesc Sisinie şi Saturnin”. Deci, eparhul Laodichie, umplîndu-se de mînie, a poruncit să spînzure pe sfinţii mucenici Saturnin şi Sisinie, pe un lemn de muncire şi să-i bată aspru cu vine de bou şi cu toiege noduroase. Iar ei ziceau: „Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai învrednicit a fi prieteni robilor Tăi care au pătimit pentru Tine!” Iar ostaşii, Papie şi Mavru, privind la pătimirea sfinţilor, iarăşi au strigat, zicînd eparhului: „Pentru ce vă ridică pe voi diavolul contra robilor lui Dumnezeu, să-i munciţi fără de vină?” Iar Laodichie, mîniindu-se pe acei ostaşi, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură, încît le-au sfărîmat gura, apoi i-a aruncat în temniţă.

Mucenicilor lui Hristos, fiind spînzuraţi spre muncire, li s-au ars subţiorile cu lumînări aprinse, iar ei, pătimind unele ca acestea, mulţumeau lui Dumnezeu cu feţe luminoase. Deci, într-aceeaşi zi, muncitorul a hotărît contra lor sentinţa de moarte. Pentru aceea i-au luat de la muncire şi i-au dus după cetate, pe calea Numentaniei, şi acolo le-au tăiat capetele lor. Iar Trason, bărbatul dreptcredincios mai sus pomenit, cu preotul Ioan, luînd trupurile lor, le-a îngropat la moşia sa, lîngă calea Salariei. Atunci ostaşii cei aruncaţi în temniţă (Papie şi Mavru), dorind Sfîntul Botez, se rugau lui Hristos şi au ieşit din temniţă prin uşile deschise, neoprindu-i nimeni şi, mergînd la preasfinţitul Marcel, episcopul Romei, au primit de la el Sfîntul Botez. După Botez, mergînd, iarăşi s-au predat ostaşilor care îi căutau şi i-au dus înaintea eparhului. Eparhul, văzîndu-i, a zis către ei: „Acum am cunoscut că voi sînteţi creştini”. Sfîntul Papie a zis: „Cu adevărat sîntem creştini”. Eparhul Laodichie a zis: „Lepădaţi deşarta înşelăciune creştinească şi închinaţi-vă idolilor, cărora se închină împăraţii”. Sfîntul Mavru a răspuns: „Să se închine lor toţi cei ce s-au deznădăjduit de sufletele lor şi toţi cei care doresc să piară în veci”. Eparhul a zis: „Voi v-aţi deznădăjduit de sufletele voastre, de nu veţi jertfi zeilor celor fără de moarte; deci, ascultaţi-mă pe mine şi faceţi cele ce vă zic, ca să fiţi vii”.

Sfîntul Papie a răspuns: „Tu jertfeşte-te lor, ca să vieţuieşti în muncile cele veşnice!” Atunci eparhul a poruncit să-i întindă la pămînt şi să-i bată foarte mult cu vergi. Ei, fiind bătuţi fără de milă, nu strigau nimic altceva, decît numai aceasta: „Iisuse Hristoase, ajută nouă, robilor Tăi!” După aceea muncitorul a poruncit să-i bată cu vergi de plumb. Şi astfel, fiind bătuţi mult, şi-au dat sufletele lor în mîinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, luîndu-le noaptea Ioan preotul, le-a îngropat cu cinste, după porunca Sfîntului Marcel, episcopul Romei, lîngă mormîntul Sfinţilor Mucenici Sisinie şi Saturnin, care au pătimit mai înainte.

Într-acea vreme a venit la Roma împăratul Diocleţian, căruia Laodichie i-a spus cele despre sfinţii mucenici, pe care, muncindu-i, i-a pierdut cumplit. Împăratul s-a bucurat de muncile ce le dăduse şi l-a lăudat foarte mult pentru acea ispravă.

Sfîntul Chiriac, diaconul cel pomenit mai sus, pe care l-a făcut diacon preasfinţitul Marcel, era împreună în temniţă şi în robia cea grea cu Sfîntul Sisinie, cu Smaragd şi cu Larghie, ca şi ceilalţi ostaşi ai lui Hristos. Ziua era scos la lucrul cel greu, iar noaptea era închis în temniţă. Deci, fericitului Chiriac i se dăduse darul de la Dumnezeu ca să tămăduiască neputinţele; şi, venind mulţi la el, îi aduceau pe neputincioşii lor, pentru care Sfîntul Chiriac, făcînd rugăciune, îi tămăduia. Orbii se luminau, cei slăbănogi primeau sănătate, izgonea diavolii din oameni şi cu rugăciunile sale tămăduia toate bolile.

Împăratul Diocleţian avea o fiică, care era muncită de duhul cel necurat. Deci, înştiinţîndu-se el despre acea nenorocire, s-a mîhnit foarte mult şi de întristare n-a gustat nimic în ziua aceea. Cînd a intrat în cămara fiicei sale, unde se îndrăcea ea, diavolul a strigat prin gura fecioarei, zicînd: „Nu voi ieşi, nici va putea cineva să mă izgonească, de nu va veni Chiriac diaconul”.

Deci, Diocleţian îndată a poruncit să caute pe Chiriac. Şi, aflîndu-l în legături, l-au adus la împăratul cu amîndoi tovarăşii săi, cu Smaragd şi cu Larghie. Împăratul l-a rugat să intre în cămara fiicei sale şi să ajute aceleia ce pătimeşte. Deci, Sfîntul Chiriac, mergînd la ea, a zis duhului celui necurat ce o muncea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din această fecioară!” Diavolul, prin gura ei, a răspuns: „De voieşti să ies dintr-însa, dă-mi alt vas în care să intru!” Sfîntul Chiriac a zis: „De poţi, intră în trupul meu”. Răspuns-a diavolul: „Nu pot intra în vasul tău, căci este închis şi pecetluit din toate părţile”. Sfîntul Chiriac i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel răstignit, ieşi dintr-însa, ca să fie vasul curat spre slujba Duhului Sfînt!”

Atunci necuratul duh a strigat, zicînd: „O, Chiriac, dacă mă izgoneşti de aici, te voi rîndui să mergi tocmai în Persia”. Zicînd aceasta, a ieşit din fecioara Artemia, căci astfel se numea fiica împăratului, care, scăpînd din muncirea diavolească, a strigat către sfîntul, zicînd: „Te jur pe Dumnezeul pe Care Îl propovăduieşti, să mă botezi; pentru că văd de departe pe Domnul Cel propovăduit de tine”. Acolo stătea şi maica ei, împărăteasa Sirena, şi s-a umplut şi ea de îndoită bucurie; pe de o parte, pentru tămăduirea fiicei sale; iar pe de alta, pentru puterea lui Hristos, de vreme ce în taină era creştină. Deci, gătind a doua zi apă, a botezat pe fecioara Artemia în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, în ascuns de împăratul Diocleţian.

Dintr-acel timp, Sfîntul Chiriac s-a făcut cunoscut împăratului, care l-a şi pus în libertate împreună cu prietenii lui, Smaragd şi Larghie. Şi i-a dat lui împăratul casă în Roma aproape de termele sale, poruncindu-i să petreacă fără de temere. Deci, împărăteasa Sirena îşi învăţa pe fiica sa, să iubească pe Hristos cu toată osîrdia şi să păzească legea Lui cu credinţă. Nu după multă vreme a venit la Diocleţian o scrisoare de la împăratul Persiei, rugîndu-l să trimită pe diaconul Chiriac, deoarece fiica lui se îndrăceşte; iar diavolul striga prin gura ei: „Nimeni nu poate să mă izgonească, decît numai Chiriac, diaconul Romei”. Atunci împăratul a zis soţiei ei sale, împărăteasa Sirena, să-l cheme la dînsa pe Chiriac şi să-l roage să meargă în Persia la fiica împăratului.

Deci, Sfîntul Chiriac, fiind chemat şi ştiind şi scrisoarea împăratului Diocleţian ce-i venise din Persia, a zis: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, voi merge fără să mă îndoiesc”. Deci, gătindu-se de plecare cu cele trebuincioase, s-a dus cu prietenii săi Smaragd şi Larghie. Ajungînd în Persia şi intrînd la fata cea îndrăcită, diavolul a strigat prin gura ei: „Chiriac, iată te-am ostenit pînă aici, precum ţi-am făgăduit!” Sfîntul a răspuns: „Cu ajutorul Stăpînului meu Iisus Hristos am venit şi aici să te izgonesc pe tine; de aceea îţi poruncesc, duhule necurat, în numele lui Iisus Hristos să ieşi din fecioara aceasta şi de acum să nu te mai întorci într-însa”.

Diavolul a zis: „De ce te-ai ostenit Chiriac! Stai mai întîi şi te odihneşte”. Sfîntul a răspuns: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel ce le orînduieşte pe toate, nu m-am ostenit”. Diavolul a zis: „Iată că, ceea ce am voit, am şi făcut! Am făgăduit că te voi aduce pe tine în Persia? Iată că te-am adus!” Sfîntul a răspuns: „Neputinciosule şi ticălosule, tu nu le faci pe toate cîte voieşti, ci pe cîte Ziditorul nostru îţi îngăduie!” Atunci diavolul a început a munci pe fecioară; iar sfîntul diacon a căzut cu faţa la pămînt, rugîndu-se lui Dumnezeu cu lacrimi, însă diavolul striga către sfînt: „Dacă mă izgoneşti, apoi dă-mi alt vas în care să intru!” Sfîntul i-a zis lui: „Lipsitule, tu nu ai parte nicăieri în zidirea lui Dumnezeu, ci te alungă de pretutindeni puterea cea nebiruită şi atotputernică a Domnului meu Iisus Hristos!”

Atunci, diavolul îndată a ieşit din fecioară şi, fugind, striga prin văzduh, zicînd: „O, ce nume înfricoşat, care mă izgoneşte cu sila pe mine!” Din ceasul acela, fecioara, care se numea Iovia, s-a făcut sănătoasă şi a crezut în Hristos, primind Sfîntul Botez. De atunci mulţi din casa împărătească au crezut în Hristos, botezîndu-se ca la patru sute de bărbaţi şi femei. După aceea, împăratul Persiei i-a dat lui multe daruri, dar el nu a luat nimic, decît numai pîine şi apă; şi, petrecînd în Persia patruzeci şi cinci de zile, a plecat de acolo cu o scrisoare de mulţumire de la împăratul Persiei, către Diocleţian, împăratul Romei, care a primit-o cu cinste. Împărăteasa Sirena şi fiica ei Artemia, văzînd pe Sfîntul Chiriac, s-au bucurat de întoarcerea lui.

Nu după multă vreme, Diocleţian s-a dus de la Roma la Răsărit, iar Maximian Erculie s-a dus la Mediolan, unde şi-au lăsat şi rînduielile lor cele împărăteşti. Celălalt Maximian, care se numea Galerie, pe care Diocleţian îl făcuse lui şi fiu, şi-i dăduse de soţie pe fiica sa, Valeria, sora Artemiei cea mare, acela, venind în Roma, a început a prigoni şi a ucide pe creştini. Prinzînd pe Sfîntul Chiriac diaconul, căci se mîniase pe el pentru Artemia, fiindcă o adusese la credinţa în Hristos, l-a aruncat în temniţă împreună cu prietenii lui, Smaragd şi Larghie. Deci, muncitorul, cînd pleca undeva, poruncea să poarte înaintea caretei sale pe Chiriac dezbrăcat şi legat în lanţuri; iar aceasta o făcea spre înfricoşarea celorlalţi creştini.

Odată, mergînd tiranul într-un loc oarecare, l-a întîmpinat Sfîntul Marcel, episcopul Romei, şi a strigat către dînsul, zicînd: „Pentru ce batjocoreşti slugile lui Dumnezeu, care se roagă pentru împărăţia ta?” Tiranul, mîniindu-se, a poruncit să-l bată aspru cu beţe pe Sfîntul Marcel şi să-l pună să dea hrană dobitoacelor. Deci Sfîntul Marcel a fost pus acolo la acele dobitoace să le hrănească, iar străjerii îl pîndeau ca să facă cu silinţă porunca lui. Iar pe Sfîntul Chiriac cu tovarăşii lui, împăratul i-a dat lui Carpasie, zicînd: „Pe vrăjitorii aceştia, care aduc pe popor la creştinătate, să-i sileşti la jertfe cu munci”.

Deci, Carpasie, luînd pe sfînt şi pe cei împreună cu dînsul, mai întîi i-a aruncat în temniţă. Apoi, şezînd la judecată în capiştea Teliuri, a pus de faţă la întrebare pe Sfinţii Mucenici, Chiriac diaconul şi prietenii lui, Smaragd şi Larghie şi pe al patrulea, care era legat de dînşii, cu numele Criscentian, care asemenea şedea în temniţă pentru Hristos. Şi a zis către dînşii: „Pentru ce nu ascultaţi porunca împărătească şi nu voiţi să aduceţi jertfe zeilor celor fără de moarte?” Sfîntul Chiriac şi cei cu dînsul, au răspuns: „Pe noi singuri ne aducem jertfă Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce petrece în veci”.

Carpasie a zis către Chiriac: „Bătrîneţile tale te-au făcut alb, însă eu le voi preface în tinereţe”. Deci, a poruncit să fiarbă smoală, care a turnat-o pe capul sfîntului. El a strigat, zicînd: „Slavă Ţie, Doamne, că ne învredniceşti pe noi, robii Tăi, a intra pe porţile Împărăţiei Cerului!” După aceea, muncitorul a poruncit ca pe Criscentian să-l spînzure dezbrăcat de lemnul de muncire, să-l bată tare cu toiege, să-l strujească cu unghii de fier şi să-i ardă coastele cu foc. Fiind în acele munci, Sfîntul Mucenic Criscentian a mulţumit lui Dumnezeu şi şi-a dat duhul. Apoi muncitorul, a poruncit ca trupul lui să-l arunce afară şi să-l lase neîngropat spre mîncarea cîinilor; iar pe ceilalţi mucenici i-a aruncat în temniţă. Preotul Ioan, venind noaptea şi luînd trupul mucenicului, l-a îngropat cu cinste, împreună cu mucenicii zişi mai înainte.

După patru zile, tiranul, scoţînd pe Chiriac singur, i-a zis: „Pentru ce cobori în groapă cu munci restul bătrîneţilor tale? Jertfeşte zeilor şi vei fi viu!” Sfîntul a răspuns: „Eu doresc totdeauna să fiu muncit pentru Hristos Dumnezeu şi să-I jertfesc Lui; iar nu să jertfesc zeilor voştri, care n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul lor”. Atunci Carpasie, mîniindu-se, a poruncit să-l spînzure gol la muncire. Astfel l-au muncit ca şi pe Sfîntul Criscentian, bătîndu-l cu vine de bou şi cu toiege, strujindu-l cu unghii de fier şi arzîndu-l cu foc; iar mucenicul lui Hristos, răbdînd toate acestea, striga cu vitejie: „Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

Tiranul, văzînd că nici un fel de munci nu poate să silească pe Chiriac a jertfi zeilor, a poruncit să înceteze a-l munci şi, ducîndu-se el însuşi, a spus împăratului toate cele despre el şi despre ceilalţi mucenici. Apoi a poruncit ca pe Chiriac şi pe toţi cei ce se aflau cu el în legături să-i omoare.

Într-acea temniţă, în care era Sfîntul Chiriac cu tovarăşii săi, se mai aflau douăzeci şi unu de inşi, bărbaţi şi femei, care erau ţinuţi în legături pentru Hristos. Deci, pe toţi aceştia, scoţîndu-i din cetate, i-au tăiat cu sabia, împreună cu Sfîntul Chiriac, cu Smaragd şi cu Larghie. Iar preotul Ioan a venit noaptea, avînd cu el mulţi fraţi în ajutor şi, adunînd trupurile mucenicilor, le-a îngropat în acelaşi loc. Tot într-acea vreme şi fericita Artemia, fiica împăratului Diocleţian, care atunci era în Roma, a fost muncită de acel păgîn şi tiran Maximian şi a fost ucisă pentru Hristos. Astfel, ticălosul acela n-a cruţat nici sîngele cel de aproape al său, pentru că Artemia era sora dreaptă a Valeriei, femeia lui, iar el, numindu-se fiu al lui Diocleţian, numea pe Artemia, sora sa.

După uciderea Sfîntului Chiriac şi a celor cu el, Carpasie, cel numit mai sus, a cerut împăratului să-i dea casa lui Chiriac, cea de lîngă Termele lui Diocleţian şi pe care Diocleţian o dăduse lui Chiriac. Carpasie, intrînd în casa aceea, a găsit într-însa un izvor ales, pe care-l făcuse Sfîntul Chiriac, iar episcopul Marcel îl sfinţise şi, acolo, se botezau cei ce veneau la credinţa lui Hristos.

Carpasie a prefăcut casa acea în baie de obşte şi în locaş de desfrînare, spre batjocora şi dosădirea creştinătăţii. El singur adeseori se spăla acolo sau mai bine zis se întina, de vreme ce benchetuind cu tovarăşii săi, făceau urîte păcate trupeşti, el şi cei împreună cu el. Într-o vreme, poruncind să-i pregătească acolo ospăţ, a intrat cu nouăsprezece iubiţi ai lui să mănînce, să bea, să se spele şi să se desfăteze. Dar, pe cînd îşi săvîrşeau mîngîierile lor, îndată au căzut toţi morţi, ucişi de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Iar ceilalţi cîţi erau în jurul lor, au fost cuprinşi de frică. Din acea vreme, au închis casa aceea şi nimeni nu îndrăznea să intre într-însa. După aceea, păgînul împărat Maximian Galerie, s-a dus din Europa la Răsărit, iar Roma, împărăţia care era să fie a lui Constantin, a răpit-o Maxentie.

Tot în acea vreme, clericii Romei, adunîndu-se, s-au dus noaptea la casa aceea, în care Sfîntul Marcel era pus să hrănească dobitoacele, şi au scos de acolo pe păstorul lor.

Maxentie, care a luat împărăţia Romei cu răpire, a început, asemenea ca şi împăraţii cei mai dinainte, a munci pe creştini. Pe atunci erau în Roma două femei de neam senatoresc, Priscila şi Lucina, amîndouă văduve şi credincioase roabe ale lui Iisus Hristos, Căruia îi slujeau cu osîrdie. Ele aveau multe averi, pe care le puneau spre slujba sfinţilor la toate trebuinţele. Acelea au zidit din averile lor nişte gropniţe pentru îngroparea trupurilor mucenicilor; căci atunci mulţi creştini erau ucişi pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Deci, Priscila a zidit o gropniţă lîngă calea Salariei, ca la trei stadii departe de cetate; iar Luchina a zidit gropniţă lîngă calea Ostiniei, departe ca la şapte stadii de cetate. Deci, ele luau noaptea în taină trupurile mucenicilor, aruncate spre mîncarea cîinilor, fiarelor şi păsărilor, şi le puneau cu cinste în gropniţele lor.

Cînd Sfîntul Marcel a fost scos de clericii săi de la hrana dobitoacelor, a mers cu fericita Luchina la locul unde au fost tăiaţi Sfîntul Mucenic Chiriac, cu Smaragd şi cu Larghie şi, luînd din pămînt sfintele lor moaşte, le-au învelit cu pînze curate, le-au uns cu arome şi le-au dus la gropniţa Luchinei şi acolo le-au pus cu cinste în morminte de piatră. În aceeaşi vreme, fericita Luchina a dat din averile sale Bisericii Romane un sat; iar casa cea frumoasă a sa, care era în mijlocul Romei, a dat-o soborului credincioşilor, ca să o prefacă în biserică. Episcopul Romei a sfinţit casa aceia cu sfinţenie bisericească şi slujea într-însa Sfînta Liturghie, aducînd lui Dumnezeu jertfa cea fără de sînge şi săvîrşind laude lui Dumnezeu ziua şi noaptea. În acest fel, casa Luchinei s-a făcut casa lui Dumnezeu şi biserică sobornicească în Roma.

Deci păgînul împărat Maxentie, s-a înştiinţat despre aceea şi, mîniindu-se asupra Luchinei, a osîndit-o s-o izgonească din cetate cu necinste ca pe o mare păcătoasă şi toate averile ei le-a dat spre jefuire, iar pe Sfîntul Marcel se sîrguia a-l aduce la păgînătatea sa, dar n-a putut. Deci, înştiinţîndu-se că Sfîntul Marcel a fost osîndit de împăratul cel mai dinainte, ca să dea hrană dobitoacelor, aceeaşi judecată a dat şi el contra sfîntului. Pentru aceea, vrînd să facă necinste, nu numai Sfîntului Marcel, ci şi bisericii, casa Luchinei cea preafrumoasă şi sfinţită în biserică, a prefăcut-o în grajd de dobitoace şi a poruncit ca acolo să fie hrănite multe dobitoace; iar pe Sfîntul Marcel l-a osîndit, ca în toate zilele vieţii sale să hrănească dobitoacele într-acea casă, fiind şi el sub pază. Deci, nouă luni, acel preasfinţit păzitor şi hrănitor al sufletelor omeneşti s-a îndeletnicit cu slujba hrănirii de dobitoace. Astfel era batjocorit de necredincioşii slujitori de idoli, ca un rob oarecare, marele slujitor al lui Dumnezeu. El nu avea nici un fel de odihnă şi răcorire; şi avînd mare lipsă de cele trebuincioase, nu avea nici hrană îndestulată, nici haine, căci păzitorii nu lăsau pe nimeni să vină la el să-i aducă ceva; iar îmbrăcămintea lui era toată de păr aspru.

Deci, de o pătimire şi o osteneală ca aceasta, din pricina mirosului greu al dobitoacelor şi din neajungerea celor din nevoi, slăbind cu trupul mult, s-a îmbolnăvit şi şi-a dat pătimitorul său suflet în mîinile lui Dumnezeu; iar trupul lui, luîndu-l noaptea preotul Ioan, l-a dus la gropniţa Priscilei şi acolo i-au făcut cu clericii cinstita îngropare.

Astfel şi-a sfîrşit alergarea sa preasfinţitul Marcel, episcopul Romei, trimiţînd mai întîi la Dumnezeu pe cei mai mulţi fii ai săi duhovniceşti prin calea mucenicească, apoi a mers şi el după ei, ca să stea împreună cu sfinţii ierarhi, înaintea scaunului Arhiereului Celui Mare, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.