Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob Hozevitul (5 august)

Acatistul Sfântului Ioan Iacob

La 23 iulie 1913 în familia credincioşilor Maxim şi Ecaterina lacob, plugari din satul Crăiniceni, pe malul Prutului, azi în judeţul Botoşani, se năştea un prunc, căruia i s-a dat la botez numele de Ilie, întrucât numai cu câteva zile înainte se prăznuise Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. Bucuria tinerilor soţi a fost de scurtă durată, căci la numai câteva zile Ecaterina s-a îmbolnăvit, iar după şase luni Dumnezeu a chemat-o la Sine. în această situaţie nefericită, bunica pruncului Iliuţă, Maria lacob, văduvă de mai mulţi ani, a luat asupra ei creşterea nepotului orfan. L-a îngrijit ca o adevărată mamă, deprin-zându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii şi respectarea tuturor rânduielilor creştineşti. Tatăl său a fost concentrat în anul 1914, iar după ce a fost lăsat la vatră s-a recăsătorit. După doi ani, în august 1916, Maxim lacob a fost chemat din nou sub arme şi trimis pe front în vederea dezrobirii românilor aflaţi sub stăpâniri străine. Şi-a pierdut viaţa pe câmpul de luptă, numărându-se astfel printre eroii căzuţi pentru întregirea neamului. A doua sa soţie a părăsit atunci casa soacrei şi pe fiul ei vitreg, reîntorcându-se la părinţii ei. în felul acesta, micul Iliuţă a rămas din nou numai în grija bunicii sale, bătrână şi fără nici un ajutor.

Din septembrie 1920 începe să urmeze şcoala primară laCrăi-niceni, dovedindu-se un copil înzestrat de Dumnezeu şi cu o purtare aleasă, în 1924, în viaţa lui survine o nouă nenorocire, prin moartea bunicii. Viitorul călugăr îşi va aminti mereu de bunica sa, femeie simplă din popor, care i-a sădit însă în suflet dragostea de Dumnezeu şi toate virtuţile creştineşti; îi va dedica şi câteva poezii de o mare sensibilitate. Rămas singur pe lume, a fost luat în casa unchiului său, „Moş Alecu”, fratele mai mare al tatălui, care îi va purta de grijă până la intrarea în mănăstire. Acesta l-a trimis să înveţe carte, mai întâi la Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” din Lipcani, apoi la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni; în 1932 şi-a susţinut examenul de bacalaureat la Cernăuţi.

Firea sa meditativă, precum şi educaţia religioasă primită de la bunica sa şi în casa unchiului său, l-au determinat să se îndrepte spre mănăstirea Neamţ, ca să se închinovieze în această mare lavră a monahismului românesc. Era la praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1933, pe când împlinise abia 20 de ani. Stareţul de atunci, episcopul Nicodim Munteanul, viitorul mitropolit al Moldovei şi apoi patriarh al României, l-a primit ca frate în obştea călugărilor nemţeni, încredinţându-i o „ascultare” la farmacia mănăstirii. In dorinţa unui loc şi mai liniştit, în iunie 1934 a vizitat aşezămintele monahale din Oltenia, rămânând o vreme la mănăstirea Turnu, pe Valea Oltului, care l-a impresionat nu numai prin frumuseţea locului, ci şi prin străvechile tradiţii de viaţă sihăstrească de aici. După câteva luni a fost chemat să-şi satisfacă stagiul militar, la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. A fost repartizat să îngrijească bolnavii din infirmeria regimentului.

După terminarea stagiului militar, s-a reîntors la mănăstirea Neamţ, chemat de fostul său stareţ, devenit între timp mitropolit al Moldovei. I s-a dat ascultarea de bibliotecar, având astfel ocazia să citescă mereu, dar să şi pună în rânduială mulţimea de cărţi şi manuscrise care se găseau acolo. Făcea şi lecţii de limba română cu fraţii care se găseau la şcoala monahală.

La 8 aprilie 1936, noul stareţ, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iaşi), l-a tuns în monahism, în biserica mare a mănăstirii cu hramul înălţarea Domnului – ctitorie a lui Ştefan cel Mare – primind, potrivit pravilei călugăreşti, un nou nume, cel de Ioan. Naş şi părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuţii călugări moldoveni cu viaţă îmbunătăţită. Sufletul său curat era însetat însă după o viaţă cu adevărat isihastă, după pilda marilor părinţi duhovniceşti din primele veacuri creştine. Drept aceea, cu aprobarea mitropolitului Nicodim, în noiembrie 1936 tânărul monah s-a îndreptat – împreună cu alţi doi călugări – spre Ţara Sfântă. Ajuns acolo, s-a închinat în sfintele lăcaşuri ortodoxe din Ierusalim, din Betleem, din Hebron şi din alte localităţi biblice. Apoi, ca un nou Ioan Botezătorul şi ca atâţia părinţi înduhovniciţi ai pustiei, cuviosul Ioan lacob a trăit vreme de doi ani într-o peşteră din pustiul Iordanului.

După aceasta s-a închinoviat în străvechea aşezare monahală care este mănăstirea Sf. Sava, situată pe Valea Iordanului, întemeiată de Sfântul Sava cel Sfinţit (439-532). Pe lângă el mai erau şi alţi cinci călugări români care continuau şirul unor vrednici monahi odrăsliţi din neamul nostru, care au sihăstrii aici, departe de ţară, dar permanent cu dorul ei în suflet. Aici a trăit Cuviosul Ioan opt ani, îndeplinind felurite ascultări: îngrijitor al bolnavilor, paracliser, ghid, ajutor de econom şi bibliotecar. Trăind între monahii greci – care constituiau majoritatea-a învăţat limba greacă şi chiar a început să traducă în româneşte unele din învăţăturile marilor Părinţi duhovniceşti. A învăţat de asemenea limbile arabă şi engleză. Era preţuit de toţi pentru viaţa sa aleasă de ascultare, rugăciune, priveghere, străduindu-se să urmeze pilda marilor trăitori de aici din veacurile trecute.

După opt ani, prin voia lui Dumnezeu a fost chemat la o altă slujire. Se ştie că Biserica Ortodoxă Română are două lăcaşuri de închinare la Locurile Sfinte: o biserică şi un cămin în Ierusalim, precum şi un schit la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, nu departe de oraşul Ierihon, în locurile în care boteza, cu aproape două mii de ani în urmă, Sfântul Ioan. După cel de al doilea război mondial, era nevoie de un preot-slujitor şi egumen la biserica schitului de la Iordan. Drept aceea, superiorul bisericii româneşti din Ierusalim, arhimandritul Victorin Ursache (mai târziu arhiepiscop în America) a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a Cuviosului Ioan lacob. în urma recomandărilor elogioase ale arhimandritului Victorin, Patriarhia noastră a numit pe schi-monahul Ioan egumen al schitului românesc de la Iordan. A fost hirotonit diacon şi preot în cadrul unor Sfinte Liturghii săvârşite în rotonda Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Timp de cinci ani, deci până în 1952, Cuviosul ieroschimonah Ioan a stăreţit cu vrednicie şi cu evlavie la schitul de la Iordan. Cu ajutorul unor călugări români, a ridicat mai multe chilii lângă biserică, atât pentru ei, cât şi pentru pelerinii care se abăteau prin aceste locuri. A slujit aici mereu Sfânta Liturghie, a spovedit şi a împărtăşit credincioşi, le-a adresat cuvinte de mângâiere duhovnicească şi de întărire. Nu şi-a uitat nici vechile preocupări poetice, scriind poezii, în care descria frumuseţea locurilor în care îşi ducea nevoinţele duhovniceşti, locuri pe care le-a iubit mai mult decât pe oricare altele. Iată cum descrie viaţa sa de aici unul din biografii săi, el însuşi trăitor o vreme la Ierusalim: „în acest loc, în care s-a simţit mai acasă, sufletul său de poet se îndulcea nu numai cu frumuseţea naturii, cu ciripitul păsărilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult în preajma Iordanului, ci şi cu mireasma limbii strămoşeşti, virtuţile Cuviosului ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare. El devine duhovnicul multor călugări din părţile acelea, români şi greci. Mulţi pelerini români sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic şi primeau Sfânta împărtăşanie din sfinţitele sale mâini. Din sufletul său, ca dintr-un izvor curat şi îmbelşugat, curgeau cuvinte de mângâiere şi întărire duhovnicească. Ostenea zi şi noapte, împlinindu-şi cu neasemănată osârdie chemarea în slujba lui Hristos. Săvârşea cu multă evlavie slujbe, stătea de vorbă cu fraţii călugări sau cu credincioşii care treceau pe acolo, lucra în grădiniţă, alteori scria; noaptea se retrăgea în tufişurile de pe malurile Iordanului, rugându-se până către ziuă. Uneori mergea timp de mai multe zile în deşertul Iordanului, petrecând singur în post desăvârşit, în rugăciuni şi metanii” (Arhiepiscopul Lucian Florea al Tomisului, în voi. Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 560).

Socotind că aici era înconjurat de prea multă lume şi de griji trecătoare, care îl împiedicau de la rugăciune şi meditaţie, dar şi bolnav, în 1952, după o internare într-un spital din Ierusalim, s-a hotărât să lase altuia stăreţia schitului şi să se retragă într-un alt loc. Aşa se explică plecarea lui la mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul. Aceasta era o străveche aşezare monahală, de la începutul veacului al V-lea, situată la apus de Ierihon, pe Valea pârâului Horat sau Cherit din Vechiul Testament, numit azi Hozeva, în preajma căruia a trăit Proorocul Ilie, în timpul prigonirii lui de către regele Ahab. Mănăstirea a cunoscut perioada ei de înflorire în a doua jumătate a secolului al Vl-lea, când a trăit aici Cuviosul Gheorghe, supranumit Hozevitul, prăznuit la 8 ianuarie.

Cuviosul ieroschimonah Ioan a trăit în jurul acestei mănăstiri în cea mai aspră schivnicie în ultimii opt ani de viaţă, în jurul mănăstirii se găsesc mai multe peşteri, săpate în pereţii stâncoşi care se înalţă pe ambele maluri ale pârâului Hozeva, în care au trăit, în curgerea veacurilor, mulţi călugări de neam român, într-una din aceste peşteri, cu hramul Sfânta Ana, a vieţuit şi Cuviosul schimonah Ioan lacob. Această peşteră se găseşte în pustiul numit Ruva, pe malul stâng al pârâului, la vreo trei km de mănăstire. Intrarea în ea se află la o înălţime de aproximativ 7 m faţă de cursul apei, încât se ajungea în peşteră numai cu o scară. Peştera are trei încăperi: prima, de vreo 12 metri pătraţi, cu o firidă săpată în piatră, care servea ca un adevărat prestol şi unde se ruga mereu Cuviosul Ioan. Aici se odihnea pe o rogojină aşternută pe o scândură, se ruga, medita sau scria poezii. Printr-o scobitură făcută în piatră se ajungea în a doua încăpere, de 6 metri pătraţi, în care pustnicul mânca din puţina hrană pe care i-o aducea din mănăstire ucenicul său, schimonahul Ioanichie Pârâială (pâine, pesmeţi, măsline, ceai, cafea). Alături se găsea a treia încăpere, care era de fapt o „peşteră” a mormintelor, căci aici erau aşezate spre veşnică odihnă trupurile celor ce se nevoiseră aici.

Iată cum descrie acelaşi biograf al Cuviosului Ioan traiul său din peştera Sfânta Ana: „în această aşezare săracă s-a smerit şi s-a rugat Cuviosul Ioan în ultimii ani ai vieţii sale, răbdând frigul, foamea, setea, arşiţa, boala şi lipsurile de tot felul şi multe ispite. Cu darul Sfântului Duh şi prin multa sa credinţă, a trecut bărbăteşte peste toate greutăţile şi încercările. Cea mai mare parte din zi şi din noapte stăruia în priveghere, fiind un om al desăvârşitei rugăciuni. Mânca numai o dată pe zi, seara, şi se mulţumea cu 3-4 ore de somn. Citea Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi sau traducea din limba greacă scrieri folositoare de suflet. Se recrea cântând imne duhovniceşti – căci avea un glas frumos şi dulce – şi compunând poezii. Săvârşea pravila călugărească în paraclisul din peşteră. Din când în când, mai ales la sărbătorile mari, slujea în biserica Sfântul Gheorghe Hozevitul. Cu aceste prilejuri, cobora pe scara din peşteră şi venea aici, lua parte la privegherea de toată noaptea şi apoi slujea în sobor Sfânta Liturghie, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine. După ce lua masa împreună cu ceilalţi părinţi în trapeza mănăstirii, se întorcea la peşteră” (Arhiepiscopul Lucian, op. cit., p. 564). În această peşteră, cu dorul ţării sale în suflet, cu gândul necontenit la Dumnezeu, a trecut la cele veşnice Cuviosul lacob Ioan în ziua de 5 august 1960. Avea numai 47 de ani, dintre care 23 petrecuţi în ţară, iar ceilalţi 24 la Locurile Sfinte. Trupul său ostenit de post şi de priveghere a fost prohodit şi aşezat spre veşnică odihnă în cea de-a treia încăpere a peşterii în care fuseseră înmormântaţi şi alţi schimonahi care trăiseră acolo. A aflat odihna ostenelilor sale celor nenumărate şi raiul care l-a găsit de demult Domnul pentru cei ce-L iubesc pe El din suflet. Ostenelile sale fuseseră întocmai ca ale Sfântului Gheorghe Hozevitul, pe care o cântare bisericească le descrie aşa: „Nici lungimea drumului, nici nevoile locurilor nu au putut slăbi fierbinţeala călătoriei tale către Dumnezeu; că şi acolo sosind şi veselindu-te de locurile pe care au călcat picioarele Dumnezeului nostru, nicidecum nu te-ai lenevit a ajunge către tronul cel ceresc, prin nevoinţele şi ostenelile tale” (Vecernia din 8 ianuarie).

Trecerea la cele veşnice a impresionat şi îndurerat pe mulţi. Ca o ultimă cinstire, revista bisericească „Locuri Sfinte” i-a închinat un număr întreg, în care era prezentată viaţa şi personalitatea sa. în 1968 şi 1970, ucenicul său Ioanichie Pârâială i-a publicat, la Ierusalim, două volume cu poezii, traduceri şi meditaţii, sub titlul Hrană duhovnicească, cu prefaţa arhiepiscopului grec Aristobulos din cadrul Patrarhiei Ierusalimului.

Timp de 20 de ani trupul Cuviosului Ioan a rămas în peştera Sfânta Ana. La începutul lunii august 1980, potrivit unei tradiţii locale, conducerea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul a deschis peştera mormintelor, urmând ca osemintele Cuviosului să fie duse în gropniţa de obşte. Erau de faţă mai mulţi arhimandriţi şi călugări greci şi români, precum şi câţiva pelerini din ţară. Toţi cei ce erau de faţă au constatat cu surprindere că trupul Cuviosului era întreg, neatins de nici o stricăciune. Arhimandritul Amfilohie, stareţul mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, istorisea mai târziu: “Ne aşteptam să găsim numai sfinte oseminte şi nu bună mireasmă. Când am luat scândura am văzut că părintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricăciune, aşa cum 1-am pus. Parcă 1-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, fără nici o schimbare a înfăţişării lui; mâinile, barba, părul, rasa, încălţămintea erau neatinse. Fiind anunţat de îndată patriarhul Benedict al Ierusalimului, acesta a aprobat strămutarea Cuviosului Ioan în biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul. Şi astfel, în ziua de 7 august 1980, trupul neputrezit, adică moaştele sale, au fost coborâte din peşteră şi duse în mănăstire. Pentru ca toţi să fie pe deplin încredinţaţi că a fost voia lui Dumnezeu ca trupul lui să nu fie dat stricăciunii, Patriarhia Ierusalimului a rânduit să se săvârşească 40 de Sfinte Liturghii, cu rugăciuni de dezlegare şi pomenire, sicriul cu trupul său fiind aşezat în faţa Sfintei Mese. După săvârşirea acestor slujbe, trupul a rămas ca şi mai înainte, adică nestricăcios. A fost pus într-o raclă specială, din abanos, cu sticlă în partea de deasupra, care a fost apoi aşezată în Biserică, alături de moaştele Sfântului Ioan Hozevitul.

De acum înainte, Cuviosul ieroschimonah Ioan este cunoscut şi cinstit sub numele de „Noul Hozevit”. Prin faţa raclei cu cinstitele sale moaşte se perindă zilnic pelerini din toate părţile, închinându-se şi cerând prin mijlocirea rugăciunilor lui, ajutor şi întărire de la Părintele luminilor. Chiar înainte de a fi procedat la „canonizare” adică la trecerea lui în rândul sfinţilor, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum şi în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama, în Siria; un călugăr- imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioşii care ajungeau în faţa moaştelor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat „sfânt”. Ţinând seama de toate acestea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992, a socotit că este bineplăcut lui Dumnezeu şi de folos obştii credincioşilor ortodocşi de pretutindeni, şi mai ales celei a românilor, ca acest Cuvios Ioan cel Nou Hozevitul să fie trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în ziua trecerii sale la Domnul, adică la 5 august. Să-l cinstim şi noi zicând: „Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecătoare ai fugit şi în pustie locuind, cu liniştea duhului te-ai logodit, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Ioane, neîncetat slăvind pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pentru aceasta, laudă şi cântare îţi aducem zicând: Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, floare prea aleasă a Bisericii noastre” (Condacul Sfântului Ioan Hozevitul, glasul 8).